Existenta ca un fum…

M-am gandit mult daca sa scriu sau nu articolul acesta. Nu stiu daca merita cu adevarat sa ma revolt impotriva unei categorii de oameni, si anume cei care au o activitate intelectuala scazuta. Niciodata nu am facut asta, pentru ca nu pot schimba ceea ce a creat Dumnezeu, dar sunt om, am limite, si gandesc, lucru care ma face sa nu raman indiferenta… asa ca iata-ma in fata monitorului cu degetele alergand frenetic pe tastatura.

Ma uit in jurul meu si ma ingrozesc cand vad ca exista oameni fara constiinta. Ma intreb cum au reusit sa traiasca asa, cum de nu si-au pus intrebari despre sine, cum pot sa se uite la altcineva inainte de a se uita la propria persoana? De ce se preocupa de ceea ce fac eu? Cum? Unde? Cand? De ce critica fara sa sa detina fundamentul acelor critici?

Se vad slabi, sunt constienti de IQ-ul lor, dar nu il accepta (ceea ce ii face si mai lasi) si incearca sa caute greseli altora pentru a se ridica ei. Fiindca bineinteles ca nu sunt suficient de inteligenti sa ajunga sus prin propriile lor idei. Copiaza fara rusine, cand ar trebui sa invete sa aplice comportamentului lor ceea ce vad bun la ceilalti, sa personalizeze ceea ce merita din tot ce vad in jurul lor, sa faca diferenta dintre bine si rau. Sunt adorati de mediocritate, dar se cred foarte destepti (vorba-aceea, “Prostul, nu e prost destul pana nu e si fudul!”). In esenta sunt doar niste anonimi, peroane invizibile, macinate de invidie care doresc avansarea, insa nu fac nimic laudabil in acest sens.

Cred ca ar fi indicat sa-ti faca o analiza comportamentala, un proces de constiinta (asta daca stiu sensul acestor notiuni) in loc sa faca rautati gratuite.

Ei au mentalitatea nepregatitului: “Daca nu pot castiga eu, macar sa-i fac pe ceilalti sa piarda!” Fals! Explicatiile sunt de prisos…

Sper ca acest articol sa fie de folos celor care doresc sa se schimbe, insa parerea mea este ca sunt foarte slabe sansele ca acesti oameni sa ajunga la intelesul pur al acestor randuri.

Vad in fiecare zi franturi de viata si nu pot sa merg mai departe fara sa ma gandesc daca ceva se poate schimba in bine… daca pot face in asa fel incat sa inteleg ipocrizia si falsitatea, sa le accept ca parte din existenta, sa vad binele din rau si sa culeg picaturile de suferinta pentru a umple un pahar cu fericire…

Cum pot ei sa minta atat de mult, asa incat esenta minciunii iti ajunge pana in cel mai adanc loc din fiinta ta? Incepi sa crezi in imposibil, incepi sa visezi la tot ceea ce nu ai indraznit pana acum, sa zbori fara aripi, sa plangi cu lacrimi dulci, sa razi fara durere…

Dupa ce prefacatoria ajunge la apogeu, iti dai seama ca nu prea se leaga ceea ce spun cu ceea ce fac… “te iubesc, dar nu acum!” sau “mi-e dor de tine, dar nu vreau sa te vad!” …si la un moment dat nici ei nu mai pot sustine cu atata patima inselatoria. Sunt oameni, obosesc… incearca sa mascheze adevaratele sentimente cat mai mult timp, sa prelungeasca agonia, sa faca suferinta mult mai apasatoare, dar atunci cand clacheaza nu isi asuma nici o responsabilitate, nimic din ce au spus nu poate fi condamnat, “fiinta umana e schimbatoare, pur si simplu nu te mai iubesc, cred ca nu te-am iubit niciodata, ai fost o scurta obsesie!” …iar ele sunt naucite de ceea ce aud, lacrimile fac conturul ochilor si ingheata acolo… nu mai au puterea sa coboare pe obraz fiindca nu stiu daca merita…

Si in mintea lor se vor derula toate momentele in care au fost “adorate, iubite, indragite”, exact ca un film, inchid ochii si ii vad chipul, ii aud vocea, nu stiu daca este realitate sau vis, nu-si pot imagina atata ipocrizie adunata intr-o singura persoana, nu vor sa accepte ceea ce li s-a confirmat.

Trec ore intregi si ele vizioneaza acelasi film, mereu si mereu… pelicula este din ce in ce mai agasanta, nu isi pot indrepta atentia spre nimic altceva.

Zilele ce vin sunt mult prea lungi pentru a putea fi traite, mult prea triste pentru a le putea simti, indiferenta incepe sa devina insuportabila pentru cineva care simte o durere amplificata.

Ei… ei au o existenta detasata de cea a “sexului slab”, pentru o secunda le apare chipul “printesei” de altadata in minte, un zambet fad li se zareste pe fata si merg mai departe.

A trecut multa vreme… ele inca privesc inapoi si isi fac procese de constiinta (inutile), ei se cred invingatori: “in lumea asta exista 2 tipuri de persoane: eu si persoane care si-ar dor sa fie ca mine!” repeta asta in fiecare clipa pentru a-si demonstra cat de “buni” sunt, cat de mandrii de ceea ce au realizat, cum au stiut sa se joace cu vorbele pentru a risipi bucatele de suflet in patru zari.

Vietile se continua anost… fiecare merge pe un alt drum ghidat de alte principii si idei, fiecare crede ca ceea ce face este bine si ca nimeni nu poate reusi sa ajunga asa sus ca ele/ei.

Unde au ramas lacrimile? Cine a auzit framantarile interioare ale ambelor parti implicate in jocul banal al iubirii? Cand vor stii ele ceea ce a fost adevarat si ce nu? Oare chiar au fost minciuni, sau lipsa de curaj pentru a admite ca in fata unui sentiment atat de greu de descris in cuvinte ei devin slabi si vulnerabili?