You are currently browsing the category archive for the 'Povesti' category.
…fericirea se plateste…
Atunci cand o cunoscuse pe Camelia, Andrei ajunsese in Romania doar de o luna de zile, de la varsta de 6 ani se mutase cu mama sa in Franta. Femeia a suferit un infarct in urma caruia a murit, iar baiatul a preferat sa se intoarca in tara.
Intr-una din zile, citind corespondenta, Andrei gasi o scrisoare de la avocatul mamei sale. Lecturand-o baiatul avea senzatia ca pamantul ii fuge de sub picioare, ca totul este un simplu vis… ramase nemiscat tinand in mana o fotografie a parintilor sai.
- Camelia, trebuie sa ii cunosc pe ai tai!
- Asa repede? spuse fata zambind.
- E mai complicat decat crezi…
- Cat de complicat poate fi… mamei ii cumperi un buchet de flori, tatei o sticla de vin, iar mie un inel…
- Nu mai fi ironica… nu intelegi…
- Iubitule s-a intampalt ceva?
- Vreau doar sa iti cunosc parintii…
- Fie cum vrei tu… ii sun si le spun ca ii vom vizita zilele astea.
- Maine!
- Dar te grabesti, nu gluma! Maine…
Noaptea s-a dovedit a fi un chin pentru Andrei… nu integelea cum s-a putut intampla asta… avea speranta ca totul este un vis… ca se va trezi si lucrurile vor reveni la normal.
- Eu sunt gata dragule… mergem?
- … da…
- Hei, unde iti e entuziasmul… parca erai nerabdator…
Ajunsera la parintii Cameliei, intrara si Andrei ramase inmarmurit atunci cand il vazu pe tatal fetei. Dupa salut, cunostinta si urarile de bun venit, se asezara cu toti la masa, baiatul scoase din buzunar scrisoarea si fotografia parintilor sai.
- Trebuie… trebuie sa va citesc ceva…
- Nu poti astepta pana dupa ce servim cina, iubitule?
- Camelia, e foarte important, nu suporta nici macar o secunda de amanare.
- Esti foarte ciudat, Andrei… dar citeste daca e asa de important.
Fiului meu, Andrei Popovici
Azi intrebarile tale vor primi raspunsuri, dragul meu. Vei citi scrisoarea mea atunci cand eu te voi veghea de undeva de sus. Inevitabil, toti suntem datori cu o moarte. Nu stiu daca tu inca esti aici, in Franta, tara in care am trait atata timp, departe de tot ceea ce iubeam, de bunicii tai, de tatal tau… pentru asta iti scriu… vreau sa mergi in Romania si sa iti revezi bunicii si sa iti cunosti tatal. Mai mult ca sigur ca nu iti mai amintesti chipul sau… stii, cand erai mic venea la noi “nenea Mihai”, asa cum ii ziceai tu (dar sunt foarte putine sansele ca tu sa iti aduci aminte, aveai doar 4 ani), cu o fetita tare draguta, Camelia… “nenea Mihai” era defapt Mihai Ionescu, marea mea iubire, omul pentru care as fi riscat totul, tatal tau. Iar Camelia era fata lui legitima. Era casatorit atunci cand eu l-am cunoscut, dar nimic nu mai conta, decat iubirea. In scurt timp am ramas insarcinata cu tine, el a spus ca isi va parasi sotia, ca va ramane cu mine, dar tu aveai deja 5 ani si lucrurile nu se schimbasera, ne vedeam cu teama ca cineva ar putea banui ceva despre relatia noastra, iar eu am decis sa ii punem capat, el s-a impotrivit si atunci am hotarat sa plec fara sa ii spun nimic. Mihai nu mai stie nimic de noi de atunci, dar nu as vrea ca tu sa platesti pentru greselile noastre, asa ca te rog sa mergi sa-l vezi si sa ii spui ca niciodata nu am incetat sa-l iubesc. Sper sa ma poti ierta candva, copile! Pe verso ai adresa unde il poti gasi, (este ultima adresa pe care o am, am rugat-o pe sora mea sa il caute fiindca stiam ca intr-o zi inima mea nu va mai rezista). Iti cer iertare inca o data, fiindca te-am mintit atata timp.
Gabriela Popovici
Toti au ramas muti de uimire auzind acele randuri si privind fotografia mamei lui Andrei si a tatalui sau si al Cameliei.
Viata se joaca cu destinele oamenilor si multi plang prea mult pentru o picatura de fercire!
…undeva dupa 25 de ani – cand iubirea apare pentru a distruge vieti…
Serile de mai isi pierdeau parfumul si frumusetea sub privirile si gandurile reci ale Cameliei. Nici adierea placuta a vantului, nici culorile naturii, nici zambetele oamenilor din jurul ei nu o puteau rapi din carapacea in care ea traia de cativa ani. Acum locuia singura, se mutase de aproape un an din casa parintilor si stilul sau de viata era in antiteza cu cu cel al unei fete care avea varsta ei.
Singurul lucru pe care il considera frumos si pe care il iubea cu adevarat era meseria pe care si-o alesese. Isi gasea echilibrul si pacea atunci cand stia ca toate lucrurile merg bine si ca a reusit sa rezolve cu succes inca un caz. Sentimentele, iubirea… pe care nu le avusese niciodata, nici pana acum nu isi facusera aparitia.
23 mai… seara a venit surprinzand-o pe Camelia asezata comod pe canapeaua din camera de zi lecturand unul din multele dosare pe care le adusese acasa. Linistea incepuse sa fie iritanta… timpul parca se oprise in loc… dar ea se simtea mai bine ca niciodata…
Undeva incepura sa isi faca simtita prezenta acordurile unui pian… fata ramase nemiscata incercand sa auda mai bine de unde vine zgomotul, minunatul zgomot… in cateva secunde recunoscu piesa, “Balade pour Adeline”… ajunse la usa apartamentului si constata ca se auzea din ce in ce mai bine… cine oare canta la pian din blocul ei? nu cunostea aproape pe nici unul din vecinii ei, se mutase aici de putina vreme si marea parte a timpului si-o petrecea la birou.
Muzica aceea o facu sa viseze… era o senzatie de bine pe care nu o simtise niciodata… trebuia sa afle cine stia sa mangaie clapele pianului atat de bine…
Camelia banuia ca muzica se auzea de sus, asa ca urca scarile si incerca sa gaseasca apartamentul… ajunse exact la cel de deasupra ei si apasa fara tema butonul soneriei… pianul se opri si inima fetei incepu sa bata din ce in ce mai repede… Un barbat tanar, inalt cu o privire blanda ii deschise usa…
Dupa cateva clipe de ezitatre si incercand sa isi controleze tremurul vocii Camelia il saluta politicos pe tanarul din fata ei.
- … Buna seara!
- Buna seara! spuse uimit barbatul, care parca fusese fulgerat de frumusetea fetei pe care o avea in fata ochilor. S-a intamplat ceva?
- Nu… eu doar… stiti… am auzit zgomot…
- Nu inteleg…
- Ma scuzati, nu am vrut sa spun zgomot… am auzit muzica… un pian… dumneavoastra…
- Da, eu cantam! spuse tanarul zambind.
- Cantati foarte frumos!
- Multumesc! Eu sunt Andrei Popovici!
- Camelia Ionescu! Am si uitat sa ma prezint… ma scuzati… Incantata de conostinta!
- Placerea este de partea mea!
- Cred ca ar trebui sa plec… sa cobor.. stiti stau cu un etaj mai jos… suntem vecini… aaa… si imi puteti spune Camelia! Si v-as ruga sa scuzati de deranj! fata se simtea stanjenita si nu reusea sa imbine ideile asa cum si-ar fi dorit.
- Bine, Camelia! Nu ai deranjat pe nimeni… eu incercam sa mai alung linistea si singuratatea apartamentului meu, mi-ar face placere sa mai ramai, doar daca vrei!
- Eu… bine!
Si din nou sunetul pianului inunda incaperea…
Niciodata nu putem sa ne ascundem atunci cand vine vorba de sentimente si trairi. Camelia si Andrei incepusera sa simta mai mult decat o simpla atractie unul fata de celalalt, zilele nu mai erau lipsite de vioiciune acum… totul in viata Cameliei se schimbase…
Cei doi erau acum de nedespartit…
- Va urma -
…18 ani – intre adolescenta si maturitate…
- Camelia, am primit un telefon de la directorul liceului tau… mi-a spus ca ai multe absente si nici situatia notelor nu este minunata…
- Si…?
- Cum indraznesti sa-mi vorbesti asa? Ce s-a intamplat cu tine?
- Mama, stii bine ca directorul exagereaza… stai linistita ca nu s-a intamplat nimic.
Parintii Cameliei aveau incredere in fata lor, care niciodata nu ii dezamagise… dar ei nu stiau cu adevarat ce se petrece cu sufletul acelui copil.
Copila a intrat in vartejul vietii fara sa isi dea seama…
Clipele existentei ei curgeau usor, nu simtea, nu traia, o picatura de fericire in paharul cu zile amare nu era suficeinta pentru ea…
Nu a gasiti niciodata o explicatie pentru tot ce se intamplase cu trupul si sufletul ei in acea seara cand a realizat ca a parasit lumea copilariei…
Din acel moment viata Cameliei a fost cu totul alta… pe Mihai l-a uitat a doua zi… nu simtea absolut nimic pentru acel om care i-a furat inocenta, dar nici nu l-a invinovatit vreodata… au mai fost nopti… au mai fost baieti ca Mihai in viata ei… dar nimeni nu a reusit sa ii rapeasca un strop de iubire.
Liceul s-a sfarsit cu bine… parintii ei nu au fost foarte multumiti, “excelentul” din generala a intarziat sa apara… dar s-au bucurat totusi ca iubita lor copila va urma o faculatate buna si va deveni o avocata de exceptie.
Insa viata isi rezerva dreptul de a se juca cu destinele oamenilor si niciodata nu va fi bazata pe certitudini…
- Va urma -
…16 ani si intrebari fara raspuns…
Zilele reci de iarna erau preferatele Cameliei. Fulgii cadeau necontenit acoperind pamantul cu o mantie catifelata, facand-o pe fata sa viseze.
Inca doua saptamani si oamenii incepeau un nou an.
- Camelia, vrei sa iti petreci revelionul cu noi?
- De ce iti racesti gura de pomana, Veronico? Stii bine ca “scumpa” noastra colega ne va refuza invitatia, la fel cum a facut-o si anul trecut…
- Ioana, spuse Camelia, de ce nu inveti tu sa taci atunci cand trebuie, de ce gandesti in locul meu?
- …eu doar…
- Da, vin cu voi… unde se va tine marea petrecere?
Fetele ramasera mute de uimire… ea? Camelia? cea cu cartile? chiar ea… acceptase sa vina la petrecere…
- Petrecerea este la Mihai acasa, verisorul Ioanei, spuse Veronica.
- Mihai este verisorul tau cel mare? intreba Camelia.
- Da… cel care este in calsa a XI-a…
- Ok… atunci ne vedem la chef… spuse zambind Camelia, ceea ce le facu pe fete sa nu mai stie daca viseaza sau era chiar pura realitate…
12:00… ras, veselie, artificii… Camelia avea in mana un pahar cu sampanie si isi rosti in gand o urare de “La multi ani!”
Mihai o privise toata seara, era cea mai frumoasa fata pe care o intalnise pana atunci…
- La multi ani, Camelia!
- La multi ani, Mihai!
- Ai fost tacuta toata seara… nu iti place petrecerea?
- …ba da… … …
Un blues inundase acum incaperea in care tineretea acaparase totul…
- Vrei sa dansezi?
- Mihai, eu…
- Nu ma refuza, te rog!
Un dans… si fata incepu sa pluteasca… vorbele lui Mihai, sampania, atmosfera… pusera stapanire pe simtirile ei…
- Hai sa mergem in camera cealalta… sa fim mai linistiti… spuse baiatul.
- Dar… n…
Camelia nu apuca sa duca negatia pana la capat si deja se trezi in bratele lui Mihai… Sarutari, imbratisari, parca altcineva ii controla acum mintea si trupul…
Lumina puternica a diminetii a facut sa luceasca incaperea in care toata noaptea visele s-au jucat. Deschise ochii si privi in jurul ei… il vazu pe Mihai dormind langa ea… el era acelasi… dar ea? ea mai era la fel? zari o oglinda si isi privi chipul in ea… avea usoare cearcane albastrui… respiratia ii era linistita, prea linistita parca…
“Ce forta miraculoasa te-a facut sa fugi din patul tau copilaresc si sa se daruiesti lui Mihai?” a fost prima intrebare pe care constiinta i-a adresat-o in acea dimineata… raspunsul insa nu a venit…
- Va urma –
…viata incepe la 12 ani…
Neobisnuita liniste a ramas in urma copiilor ce au plecat grabiti spre casa. Clasa Cameliei era acum invaluita de tristete fiindca fusese parasita de vioiciunea elevilor. Orele s-au sfarsit, iar Camelia isi strangea cu atentie cartile incercand sa le aseze cat mai ordonat.
- Hai, Camelia ! Pune-le mai repede in rucsac sa plecam din inchisoarea asta ce ne mananca zilele! Zau, uneori am impresia ca tu iti doresti sa ramai la scoala tot timpul… !
- Nu mai vorbi asa, Veronica! Nu pot sa-mi arunc singurele prietene adevarate ca pe niste gunoaie in rucsac!
- Mda… de ce? oricum pana ajungi acasa se vor aseza singure intr-o “perfecta ordine” ! spuse fata cu ironie.
- Stii ceva… esti penibila ! Hai sa mergem !
Camelia era cea mai buna eleva a clasei a VI-a B. Era visul oricarui profesor. Parintii erau foarte mandrii de “fata lor”… singurul copil… un copil care parca intelegea mai mult decat ar fi trebuit pentru varsta lui. Colegii o priveau cu invidie, uneori incercand sa ii puna piedici pentru a se putea ridica desaupra ei, insa Camelia era inteligenta si stia intotdeauna sa se apere de ironiile lor.
- Vino si tu Camelia, vino aici cu noi… sau iti e mila de cartea ta si nu vrei s-o parasesti ?
Camelia stia ca nu va putea face parte niciodata din grupul fetelor din clasa ei, le considera imature si lipsite de orice interes. Dar in acelasi timp era constienta ca nu putea sa nu socializeze, facea totusi parte dintr-un colectiv, asa ca s-a indreptat spre a doua banca de pe randul din mijloc, gasindu-si un loc intre colegele sale care radeau in hohot la auzul unei patanii povestite de una dintre ele. Discutiile fetelor se rezumau doar la ce nazbatii au facut si ce baieti draguti au mai vazut. Unele mai timide, altele mai indraznete, fiecare avea ceva de spus despre cum isi petrec ele inceputul vietii de adolescent.
- Camelia, tie nu-ti place de niciun baiat? Hai spune-ne!
- Da, da! Spune!
- …fetelor… eu…
- Zii tu daca Alex nu-i dragut?
- Alex este un baiat inteligent, cred ca asta este cel mai important, nu faptul ca arata bine.
- Stiam ca ai sa strici tot farmecul discutiei… intoarce-te la cartile tale !
- Va urma -
Niciodata nu a crezut ca marea nu o va mai iubi…
Ceasul arata ora 10, miercuri… 12 august… soarele straluceste cu putere si imbie la visare. Ea s-a trezit devreme azi, cu nebuna dorinta de a vedea din nou marea… a iesit din scara blocului si a pornit pe stradutele inguste ale orasului… zambea, era fericita, se intalnea cu marea ei iubire, aveau sa se priveasca si azi asa cum o facusera si pana acum… a ajuns pe nisipul galben si fin si a saluat in gand apa, soarele si pescarusii. S-a asezat si a inceput sa-i povesteasca marii cat de dor i-a fost de ea si cat de mult o iubeste. S-a apropiat, a intrat in albastrul infinit, valurile ii mangaiau trupul, soarele ii soptea cat este de adorata, Universul se minuna de cat de multa fericire putea emana acea fata. Statea ore in sir povestindu-i intinderii de apa trairile, emotiile, sentimentele, problemele… marea ii raspundea si o linistea de fiecare data.
Asta se intampla in fiecare zi… adora vara si vara o adora pe ea!
Cand soarele a plecat pentru a-i putea lua locul mireasa noptii, luna… fata a plecat spre casa spunandu-i mari ca se va intoarce si maine si ca se va gandi la ea pana atunci.
Mergea linistita si multumita pe drumul pe care in fiecare zi de vara il facuse de nenumarate ori…
…simti cum o mana ii atinse umarul, tresarind s-a intors repede…
“Iarta-ma! Te-am speriat!” ii spuse el.
Ea statea neclintita privindu-l si neintelegand ce se intampla, era ceva diferit, inexplicabil, nimic din ceea ce simtise pana acum!
“Buna! Eu sunt Liviu!” continua baiatul.
Ea cu vocea aproape pierita il saluta si ii spuse cum o cheama, dupa cateva clipe de ezitare. Era lipsita de tot ceea ce insemna putere… nu putea sa vorbeasca… privea doar ochii necunoscutului!
El: Am vazut ca vii in fiecare zi la plaja… stii eu stau in apropiere… nici nu stiu cum sa-ti spun… nu vreau sa ma intelegi gresit… as vrea sa pot sa vorbesc cu tine intr-o zi… daca vrei… daca poti… … …
Ea: … … … da… cred ca da… nu stiu… aaa… da…
El: Iti multumesc! Imi poti lasa numarul de telefon, te rog frumos ?
Ea: … ..da… 07..aaaa… (fata a realizat ca nu isi mai amintea propriul numar de telefon, oare de ce?gandea atunci…) ..stai o clipa… noteaza acum.. 07********!
El: Cand te pot suna?
Ea: Cand vrei tu! 
…nu ii venea sa creada ca vorbea asa cu un necunoscut.
El: Iti multumesc, inca o data!
Ea: Pentru nimic! Pa!Pa!
El: Pe curand!
Plecara amandoi, fiecare gandind la ceea ce va urma.
Ea era inca socata de privirea patrunzatoate a baiatului, nu stia ce se intampla, nu potea sa defineasca ceea ce simtea, era ceva puternic, profund, tulburator. Prevestea aceasta stare ceva rau… ?
El mergea fericit spre casa, multumit de ceea ce se intamplase, nici lui nu ii venea sa creada cum de a avut curajul sa vorbeasca cu EA! …ajunse in camera lui si nu putea sta intr-un loc… nu stia ce sa faca, nu stia daca e bine sa o sune acum sau mai tarziu… ii era teama de refuzul ei.
Ea urca scarile blocului si ajunse in fata usii apartamentului, deschise si intra… starea de neliniste nu disparuse inca…
20:10… sunetul strident al soneriei telefonului o facu sa tresara de pe fotoliul unde statea citind una din poeziile sale preferate… primul care i-a aparut in minte a fost Liviu… oare el este? raspunse…
Ea: Alo! …
El: Buna! Sunt Liviu! Te-am deranjat?
Ea: Nu!
El: Stii… ma gandeam… poate ai vrea sa iesi la o plimbare…
Ea: Sigur!
“Oare de ce am raspuns asa repede?de ce am acceptat asa de repede?de ce ma comport asa cu el?de ce fac lucruri pe care nu credeam ca am sa le pot face vreodata?” intrebarile i se derulau cu viteza in minte…
El: Bine, atunci ne intalnim in parcul de langa muzeu, intr-o jumatate de ora?
Ea: De acord!
Inchisera amandoi si ramasera cateva secunde nemiscati si uimiti de ceea ce se intampla!
Mergea incet spre parc… apropiindu-se il zari si simti cum inima a inceput sa-i bata din ce in ce mai repede!
Seara a fost minunata… au ramas impreuna…
Si acum va asteptati sa va spun ca au trait fericiti pana la adanci batraneti, ei bine viata nu are tot timpul “Happy end-uri”…
Zilele treceau iar fata uitase de mare… intotdeauna cand ar fi vrut sa mearga pe plaja ceva se intampla, el era acum mai important, un alt fel de iubire ii intrase in suflet!
Vara a trecut… frunzele pomilor au inceput sa se scuture…
Iubirea lor crestea odata cu sentimentul de vinovatie pentru renuntarea la intalirile cu infinitul albastru al marii…
Ceva o oprea sa mearga sa vada vasta intindere de apa, o forta superioara ei o tinea legata de zbuciumul orasului, drumurile ei nu mai duceau spre plaja, mereu era in alt loc decat langa pescarusi!
12 septembrie… o ploaie se abatu peste cladirile posomorate ale orasului… ea privea picaturile ce se scurgeau pe fereastra… a simtit o dorinta nebuna de a fugi sa imbratiseze marea si sa-i ceara iertare pentru ca a abandonat-o atata vreme!
Alerga prin ploaia ce cadea necontenit… ajunse pe nisip prabusindu-se obosita… lacrimile nu i se distingeau pe obraji din cauza picaturilor de ploaie…
Iarta-ma!!! a strigat privind marea…
Dar marea nu ii raspunse, era tulbure, agitata… cea care altadata o asculta, o linistea si ii mangaia trupul, acum nu o mai cunostea… soarele nu mai stralucea, cerul senin de altadata era acum negru de norii grei, pescarusii disparusera si ei!
Iarta, iarta, iarta! striga fara incetare fata… vreau sa imi atingi trupul iar, vreau sa fiu din nou fericita privind spre tine…
Intra in apa agitata si incerca sa inoate… insa valurile erau atat de puternice… se avanta mult in larg… obosise… “Iarta-ma!”… spunea neincetat in gand…
Nu a mai putut lupta cu valurile…
Si marea a luat-o la ea… poate acesta a fost pretul pe care a trebuit sa-l plateasca pentru a fi iertata!
Azi… am mai vazut o fata singura pe plaja…
* *
*
Au avut de comentat: