You are currently browsing the category archive for the 'Inceputul' category.
Primavara care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poti sa pleci, suntem reci
Iarna ni-i pe veci…
- Andreea -
“The storm is coming but I don’t mind
People are dying, I close my blinds
All that I know is I’m breathing now
I want to change the world…instead I sleep
I want to believe in more than you and me
But all that I know is I’m breathing
All i can do is keep breathing
All we can do is keep breathing now, now, now, now
All that I know is I’m breathing
All I can do is keep breathing
All we can do is keep breathing
All we can do is keep breathing
All we can do is keep breathing
All we can do is keep breathing
All we can do is keep breathing
All we can do is keep breathing
All we can do is keep breathing
All we can do is keep breathing
All we can do is keep breathing, now…”
Sa incep deja? …lipseste ceva…oare? e doar o stare…poate… e ireal? nimic, gol, vid… coerenta, prioritate… stiu mult…sau prea putin… plec…mai tarziu, dupa inceput…
Omul intemnitat moare odata cu inchiderea usii… chiar daca e viu inca! Am zis!
- Andreea -
Sacru sau profan ?
Bine sau rau ?
Speranta sau moarte ?
Lumina sau intuneric ?
Mult sau putin ?
Vis sau realitate ?
Iubire sau ura ?
Aproape sau departe ?
Revolta sau obedienta ?
Schimbare sau statornicie ?
Inceput sau sfarsit ?
- Andreea -
Da, oficial a inceput multasteptata si minunata VACANTA. 
Un lucru ciudat e ca orice ascult si orice vad, mi se pare ca are legatura cu vara, cu buna dispozitie si cu VACANTA.
Totul in jur inseamna soare si ras pentru mine.
Acum nu-mi mai doresc decat sa fie asa pana cand frunzele copacilor vor cadea din nou si VACANTA se va sfarsi.
Da, stiu, in acest post am folosit excesiv cuvantul VACANTA. 
Si ce daca…? VACANTA e frumoasa!
VACANTA PLACUTA TUTUROR !!!
- Andreea -
- Ionut -
Parea o seara normala… Vorbeam ca de obicei despre una, despre alta, pana cand a ales sa ma surprinda cum, din fericire, le place unor fete din viata mea sa faca. Sunt fericit ca am parte de ele si de asa surprize.
A ridicat usor mana si astepta privindu-ma nedumerit. A intins-o spre mine vazand ca nu am nicio reactie pana cand am inteles. M-am apropiat si m-am lasat condus spre ring. Nu e firesc. Eu ar trebui sa fiu cel care o conduce dar e deja prea tarziu. M-am lasat purtat de momentul frumos in care simteam atingerea ei si am ajuns aici.
Am acceptat ca din aceasta seara sa ii fiu partener in dansul cuvintelor ce vor aparea pe acest blog. M-a ales si e o mare onoare pentru mine a-i fi alaturi. Sunt fericit ca am avut asta seara parte de o… invitatie la dans.
Antiteza dintre aerul rece al diminetii si forsitia inflorita anunta intrarea in scena a primaverii…
Dupa mult timp viata aluneca din nou usor spre noi orizonturi sub privirea antenta a timpului…
Se schimba totul in jur, Universul se umple de trairi, viata capata din nou sens, nimeni nu se gandeste decat la ceea ce merita cu adevarat… starea de bine cuprinde chiar si pe cel ce nu a vazut fericirea vreodata…
Norii existentei s-au risipit lasand in urma cerul albastru catifelat… Verde, galben, albastru… culoare peste tot, bucurie, zambete inocente.
Ironia, insistenta mascata (care place ingrozitor), nesiguranta, nebunia cuvintelor, toate fac fiinta sa pluteasca. Maturitatea, incercand sa puna stapanire pe copilarie, impulsuri si sentimente curate, este sfidata, izgonita…
PRIMAVARA
Lucian Blaga
A cunoaşte. A iubi.
Încă-odată, iar şi iară,
a cunoaşte-nseamnă iarnă,
a iubi e primăvară.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n mine.
A iubi – aceasta vine
tare de departe-n tine.
A cunoaşte. A iubi.
Care-i drumul, ce te-ndeamnă?
A cunoaşte – ce-nseamnă?
A iubi – de ce ţi-e teamă
printre flori şi-n mare iarbă?
Printre flori şi-n mare iarbă,
patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit
cu rumoare şi ardoare
de albine rencarnate.
Înc-odată, iar şi iară
a iubi e primăvară.
Vad in fiecare zi franturi de viata si nu pot sa merg mai departe fara sa ma gandesc daca ceva se poate schimba in bine… daca pot face in asa fel incat sa inteleg ipocrizia si falsitatea, sa le accept ca parte din existenta, sa vad binele din rau si sa culeg picaturile de suferinta pentru a umple un pahar cu fericire…
Cum pot ei sa minta atat de mult, asa incat esenta minciunii iti ajunge pana in cel mai adanc loc din fiinta ta? Incepi sa crezi in imposibil, incepi sa visezi la tot ceea ce nu ai indraznit pana acum, sa zbori fara aripi, sa plangi cu lacrimi dulci, sa razi fara durere…
Dupa ce prefacatoria ajunge la apogeu, iti dai seama ca nu prea se leaga ceea ce spun cu ceea ce fac… “te iubesc, dar nu acum!” sau “mi-e dor de tine, dar nu vreau sa te vad!” …si la un moment dat nici ei nu mai pot sustine cu atata patima inselatoria. Sunt oameni, obosesc… incearca sa mascheze adevaratele sentimente cat mai mult timp, sa prelungeasca agonia, sa faca suferinta mult mai apasatoare, dar atunci cand clacheaza nu isi asuma nici o responsabilitate, nimic din ce au spus nu poate fi condamnat, “fiinta umana e schimbatoare, pur si simplu nu te mai iubesc, cred ca nu te-am iubit niciodata, ai fost o scurta obsesie!” …iar ele sunt naucite de ceea ce aud, lacrimile fac conturul ochilor si ingheata acolo… nu mai au puterea sa coboare pe obraz fiindca nu stiu daca merita…
Si in mintea lor se vor derula toate momentele in care au fost “adorate, iubite, indragite”, exact ca un film, inchid ochii si ii vad chipul, ii aud vocea, nu stiu daca este realitate sau vis, nu-si pot imagina atata ipocrizie adunata intr-o singura persoana, nu vor sa accepte ceea ce li s-a confirmat.
Trec ore intregi si ele vizioneaza acelasi film, mereu si mereu… pelicula este din ce in ce mai agasanta, nu isi pot indrepta atentia spre nimic altceva.
Zilele ce vin sunt mult prea lungi pentru a putea fi traite, mult prea triste pentru a le putea simti, indiferenta incepe sa devina insuportabila pentru cineva care simte o durere amplificata.
Ei… ei au o existenta detasata de cea a “sexului slab”, pentru o secunda le apare chipul “printesei” de altadata in minte, un zambet fad li se zareste pe fata si merg mai departe.
A trecut multa vreme… ele inca privesc inapoi si isi fac procese de constiinta (inutile), ei se cred invingatori: “in lumea asta exista 2 tipuri de persoane: eu si persoane care si-ar dor sa fie ca mine!” repeta asta in fiecare clipa pentru a-si demonstra cat de “buni” sunt, cat de mandrii de ceea ce au realizat, cum au stiut sa se joace cu vorbele pentru a risipi bucatele de suflet in patru zari.
Vietile se continua anost… fiecare merge pe un alt drum ghidat de alte principii si idei, fiecare crede ca ceea ce face este bine si ca nimeni nu poate reusi sa ajunga asa sus ca ele/ei.
Unde au ramas lacrimile? Cine a auzit framantarile interioare ale ambelor parti implicate in jocul banal al iubirii? Cand vor stii ele ceea ce a fost adevarat si ce nu? Oare chiar au fost minciuni, sau lipsa de curaj pentru a admite ca in fata unui sentiment atat de greu de descris in cuvinte ei devin slabi si vulnerabili?
Azi 01.02.2008 este oficial ultima mea zi de copil… in mai putin de 30 de minute voi deveni adult cu drepturi depline… nici nu imi vine sa cred cat de repede s-au scurs anii. Azi m-am uitat la o filmare de la o zi de nastere a mea cand implineam 7 ani… nici nu eram inca la scoala, parca a fost ieri…
Mi-am amintit de toate momentele importante din viata mea, mi-am facut o analiza a tot ceea ce s-a petrecut pana acum cu mine si tot ce pot spune este ca nu regret nimic, poate doar ca perioada 4-8 ani a fost prea scurta… as vrea sa mai am anii aceia…
Nu stiu ce va fi de acum incolo, nu stiu cum va evolua viata mea, nimic nu este sigur… as vrea sa imi indepilnesc cat mai multe vise, sa zbor cat mai sus, sa profit de fiecare clipa a restului vietii mele…
Maine e aproape, 18 ani…
Demult imi era teama sa alung amintirile, de cate ori revedeam imagini in memorie imi era frica sa rostesc ceva deoarece ele se risipeau… atunci cand visam trecutul durerea ma facea fericita…
Acum as da orice sa scap de amnitiri si de trecut… as vrea sa sterg ultimul an din viata…
Demult credeam ca griul este culoarea definitorie a cartii vietii mele si ca ceea ce traiam ma facea sa aduc un strop de culoare in acele trairi…
Acum imi doresc viata pe care o aveam inainte, mi-am dat seama ca era mai colorata decat mi-as fi putut imagina vreodata…
Demult credeam in suflete pereche si in bucuria contopirii a doua inimi, chiar daca ele se intalneau si mureau, erau fericite…
Acum nu mai cred in nimic…
Au avut de comentat: