Existenta ca un fum…

De cate ori am visat, de cate ori am sperat, de cate ori gandurile despre fericire mi-au ocupat mintea si timpul…

Cuvintele simple spuse de cineva caruia ai putea sa-i oferi fiecare particica din tine fara remuscari devin cuvinte magice care iti raman tiparite in minte ani si ani de zile…

Tonul vocii, privirea, emotia, toate duc la exaltarea sufletului.

Daca vreodata ti-ai dorit sa ai energie pentru intreaga viata, nu trebuie decat sa fi capabil sa suporti sentimentul profund al dragostei pentru a o avea.

Iubirea adevarata nu se traduce prin suferinta si nu se masoara in lacrimi. Ea trebuie traita la intensiate maxima cu zambetul pe buze.

Un ras isteric si lacrimi zambitoare au pus stapanire pe fiinta mea.

Am invatat ca totul este destin… si e bine !

P.S.: Probabil ca acest articol nu reflecta in totalitate starea prin care trec… unul dintre motive ar fi faptul ca nu o prea pot descrie in cuvinte… dar ma simt mai mult decat minunat !

- Andreea -

- Ionut -

Din fericire pentru Blog, apar subiecte de scris la tot pasul, chiar si in discutiile cu prieteni dragi. Astazi, sustinand ca nu am o stare prea placuta in urma unei situatii aparute aseara, am aflat de la una din cele mai bune prietene ca i se pare “aiurea” ca atunci cand imi apar anumite stari negative sa nu lupt cu ele ci aleg sa le respect si sa traiesc acele clipe de apasare.

Am ramas putin surprins pe moment. A venit neasteptat. Oare cat de grav e sa iti spuna cineva atat de apropiat ca alegerea ta de a simti ceva, fie si negativ e “aiurea”? Dar cand stie ca simti asa ceva chiar cand ti-o spune? Oricum, cand auzi asa ceva, nu iti schimba cu nimic starea in bine, din contra. Da, e drept ca intr-o relatie trebuie sinceritate, insa depinde si de starea celuilalt ce spui. Uneori insa, starea ta, tensiunea de moment, o depaseste pe cea a celui care sufera si atunci le dai drumul mai usor cuvintelor fara sa le mai gandesti prea mult. Azi nu stiu daca era cazul insa.

De ce sa nu ne traim starile negative? De ce sa le oprim cand tind sa apara? Sa vedem ca viata noastra e numai floricele si parfum? De ce sa nu vedem viata asa cum este? De ce sa ne mintim sufletul? Eu nu am de gand sa o fac. Apare o stare, o traiesc… asa, simt cu adevarat ca imi traiesc complet viata. E adevarat ca nu trebuie sa puna stapanire pe tine acea stare, sa ajungi la depresie sau la cine stie ce dezechilibru emotional, dar de ce sa nu o simti o perioada? In plus, daca nu o traiesti atunci cand apare si o ignori, sunt mari sanse sa se acumuleze in interior, iar apoi sa rabufneasca. Eu nu vreau sa port ce e negativ in mine. Se consuma, trece, esti impacat cu tine.

Un exemplu care imi vine in minte apropo de respectarea starilor negative este situatia cu fata care s-a despartit, care spune ca vrea sa il uite pe baiatul care a fost in viata ei, doar ca nu imediat, vrea sa simta acel moment, sa ramana in acea stare o vreme, vrea sa planga pentru ce s-a pierdut, abia apoi sa mearga mai departe. De ce sa nu simta? De ce sa nu isi respecte starea? Foarte bine, daca asta simte, asta sa faca pentru ca situatia respectiva merita astfel de sentimente.

Se poate spune ca exemplul de mai sus e o situatie extrema, insa exista si altele in care sufletul vrea sa isi traiasca suferinta. Mai pot aparea insa situatii in care, starea nu merita traita, dar a incerca sa o faci sa dispara nu merita nici atat.

Eu cred ca esti mai impacat cu tine cand traiesti viata asa cum e, si cu bune si cu rele si niciunul din aceste sentimente nu cred ca e “aiurea”, implicit nici alegerea de a le trai. Simti, si asta e mare lucru.

Uitandu-ma la stiri pentru a fi la curent cu realitatea zilelor noastre aflu ca o adolescenta de 12 ani s-a sinucis. Fata imi ramane inexpresiva si imi zic “Inca una…” Probabil ar trebui sa ma ingrijoreze ca din ce in ce mai multi oameni aleg calea cea mai usoara, sinuciderea, insa realizez ca o astfel de stire nu imi mai provoaca nici o traire…

Pentru ce se dau asemenea stiri? Pentru audienta? Pentru a trage un semnal de alarma populatiei?

Multi dintre apropiatii fetei dau vina pe curentul din care adolescenta facea parte. Ceea ce ar trebui sa ne ingrijoreze cu adevarat este lipsa de interes a tinerei generatii pentru educatie, nu curentele ce s-au nascut dupa anii ‘90. Nu aceste curente ii fac pe adolescenti sa se sinucida, ci atrocitatile ce se intampla in jurul lor. Fiecare alearga dupa putere uitand sa isi duca la bun sfarsit obligatia morala pe care o are fata de cei din societatea in care traieste.

Silviu Brucan spunea intr-una din aparitiile sale ca ne vor trebui 20 de ani dupa revolutie sa ajungem la un nivel la care sa putem spune ca intr-adevar lucrurile s-au reabilitat si situatia Romaniei este una destul de buna. Au trecut cei aproape 20 de ani, insa schimbarile intarzie sa apara. Nu voi continua cu explicatiile pentru ca sunt de prisos.

Asa ca de ce sa mai mai mire o sinucidere in plus?

Uneori eternitatea Universului ma sperie.

Viata unui om in comparatie cu aceasta vesnicie este doar simpla clipa. Atat de putin timp avem pentru a ne gandi la tot ceea ce vrem, pentru a cauta toate raspunsurile intrebarilor pe care le strigam in fiecare zi din ce in ce mai tare in speranta ca cineva ne va auzi si ne va ajuta, atat de repede trecem prin toate ipostazele existentei…

Atitudinea multora dintre noi in fata acestor lucruri esentiale este indiferenta, e trist… nimeni nu are vointa pentru a afla misterul lumii ce ne inconjoara.

Fiinta umana constituie un amalgam de sentimente, un noian de ganduri, nimeni nu poate sti exact ceea ce se va intampla in clipa urmatoare cu acea fiinta, clipele sunt veacuri, iar veacurile devin clipe atunci cand ne pierdem in imensitatea timpului, intunecata sau luminata de durerea fericirii necuprinse.

Iubim, speram si apoi suntem nevoiti sa uitam, sa stergem amintriri si sa trecem peste parti de suflet, sa calcam pe cadavrele trairilor care ne-au chinuit, ne-au facut lacrimile sa fie prea fierbinti pentru a putea fi planse sau ne-au facut fericiti sub greutatea gandurilor…

As vrea sa intreb floarea suferintei, ceasornicul omenirii, daca putem cere mai multe vieti sau merita sa renuntam si la cea pe care o avem?

M-am gandit mult daca sa scriu sau nu articolul acesta. Nu stiu daca merita cu adevarat sa ma revolt impotriva unei categorii de oameni, si anume cei care au o activitate intelectuala scazuta. Niciodata nu am facut asta, pentru ca nu pot schimba ceea ce a creat Dumnezeu, dar sunt om, am limite, si gandesc, lucru care ma face sa nu raman indiferenta… asa ca iata-ma in fata monitorului cu degetele alergand frenetic pe tastatura.

Ma uit in jurul meu si ma ingrozesc cand vad ca exista oameni fara constiinta. Ma intreb cum au reusit sa traiasca asa, cum de nu si-au pus intrebari despre sine, cum pot sa se uite la altcineva inainte de a se uita la propria persoana? De ce se preocupa de ceea ce fac eu? Cum? Unde? Cand? De ce critica fara sa sa detina fundamentul acelor critici?

Se vad slabi, sunt constienti de IQ-ul lor, dar nu il accepta (ceea ce ii face si mai lasi) si incearca sa caute greseli altora pentru a se ridica ei. Fiindca bineinteles ca nu sunt suficient de inteligenti sa ajunga sus prin propriile lor idei. Copiaza fara rusine, cand ar trebui sa invete sa aplice comportamentului lor ceea ce vad bun la ceilalti, sa personalizeze ceea ce merita din tot ce vad in jurul lor, sa faca diferenta dintre bine si rau. Sunt adorati de mediocritate, dar se cred foarte destepti (vorba-aceea, “Prostul, nu e prost destul pana nu e si fudul!”). In esenta sunt doar niste anonimi, peroane invizibile, macinate de invidie care doresc avansarea, insa nu fac nimic laudabil in acest sens.

Cred ca ar fi indicat sa-ti faca o analiza comportamentala, un proces de constiinta (asta daca stiu sensul acestor notiuni) in loc sa faca rautati gratuite.

Ei au mentalitatea nepregatitului: “Daca nu pot castiga eu, macar sa-i fac pe ceilalti sa piarda!” Fals! Explicatiile sunt de prisos…

Sper ca acest articol sa fie de folos celor care doresc sa se schimbe, insa parerea mea este ca sunt foarte slabe sansele ca acesti oameni sa ajunga la intelesul pur al acestor randuri.

Vad in fiecare zi franturi de viata si nu pot sa merg mai departe fara sa ma gandesc daca ceva se poate schimba in bine… daca pot face in asa fel incat sa inteleg ipocrizia si falsitatea, sa le accept ca parte din existenta, sa vad binele din rau si sa culeg picaturile de suferinta pentru a umple un pahar cu fericire…

Cum pot ei sa minta atat de mult, asa incat esenta minciunii iti ajunge pana in cel mai adanc loc din fiinta ta? Incepi sa crezi in imposibil, incepi sa visezi la tot ceea ce nu ai indraznit pana acum, sa zbori fara aripi, sa plangi cu lacrimi dulci, sa razi fara durere…

Dupa ce prefacatoria ajunge la apogeu, iti dai seama ca nu prea se leaga ceea ce spun cu ceea ce fac… “te iubesc, dar nu acum!” sau “mi-e dor de tine, dar nu vreau sa te vad!” …si la un moment dat nici ei nu mai pot sustine cu atata patima inselatoria. Sunt oameni, obosesc… incearca sa mascheze adevaratele sentimente cat mai mult timp, sa prelungeasca agonia, sa faca suferinta mult mai apasatoare, dar atunci cand clacheaza nu isi asuma nici o responsabilitate, nimic din ce au spus nu poate fi condamnat, “fiinta umana e schimbatoare, pur si simplu nu te mai iubesc, cred ca nu te-am iubit niciodata, ai fost o scurta obsesie!” …iar ele sunt naucite de ceea ce aud, lacrimile fac conturul ochilor si ingheata acolo… nu mai au puterea sa coboare pe obraz fiindca nu stiu daca merita…

Si in mintea lor se vor derula toate momentele in care au fost “adorate, iubite, indragite”, exact ca un film, inchid ochii si ii vad chipul, ii aud vocea, nu stiu daca este realitate sau vis, nu-si pot imagina atata ipocrizie adunata intr-o singura persoana, nu vor sa accepte ceea ce li s-a confirmat.

Trec ore intregi si ele vizioneaza acelasi film, mereu si mereu… pelicula este din ce in ce mai agasanta, nu isi pot indrepta atentia spre nimic altceva.

Zilele ce vin sunt mult prea lungi pentru a putea fi traite, mult prea triste pentru a le putea simti, indiferenta incepe sa devina insuportabila pentru cineva care simte o durere amplificata.

Ei… ei au o existenta detasata de cea a “sexului slab”, pentru o secunda le apare chipul “printesei” de altadata in minte, un zambet fad li se zareste pe fata si merg mai departe.

A trecut multa vreme… ele inca privesc inapoi si isi fac procese de constiinta (inutile), ei se cred invingatori: “in lumea asta exista 2 tipuri de persoane: eu si persoane care si-ar dor sa fie ca mine!” repeta asta in fiecare clipa pentru a-si demonstra cat de “buni” sunt, cat de mandrii de ceea ce au realizat, cum au stiut sa se joace cu vorbele pentru a risipi bucatele de suflet in patru zari.

Vietile se continua anost… fiecare merge pe un alt drum ghidat de alte principii si idei, fiecare crede ca ceea ce face este bine si ca nimeni nu poate reusi sa ajunga asa sus ca ele/ei.

Unde au ramas lacrimile? Cine a auzit framantarile interioare ale ambelor parti implicate in jocul banal al iubirii? Cand vor stii ele ceea ce a fost adevarat si ce nu? Oare chiar au fost minciuni, sau lipsa de curaj pentru a admite ca in fata unui sentiment atat de greu de descris in cuvinte ei devin slabi si vulnerabili?

Spera in tot ceea ce se poate spera, pentru ca viata insasi este o speranta!

Modul in care un om isi accepta destinul este mai important decat insusi destinul sau.

Cea mai mare fericire, dupa aceea de a iubi, e sa-ti marturisesti iubirea.

Invata-ma sa beau!

Invata-ma setea!

Invata-ma sa ma-nfrupt!

Invata-ma foamea!

Invata-ma sa iert!

Invata-ma mila!

Invata-ma sa iubesc!

Invata-ma arderea!

Invata-ma sa ard!

Invata-ma patima!

Invata-ma sa mor!

Invata-ma viata!

Invata-ma TOTUL sau NIMIC!

Protest!

Pentru ca lumea a devenit o jungla si oamenii nici macar nu ajung sa fie la inaltimea animalelor!

Pentru ca am uitat sa visam!

Pentru ca am uitat sa apreciem arta!

Pentru ca inima din noi moare odata cu nasterea noastra in lumea aceasta, fiind inlocuita de complet de PREA MULTA ratiune!

Pentru ca suntem ceea ce gandim! Iar gandurile noastre sunt pe zi ce trece mai pesimiste si negative!

In zilele noastre, cand fiecare se gandeste la fiecare, este foarte greu sa ma spui: “Gandeste-te la mine!”. Lumea este condusa de cifre si masini. Aproape nimic din ceea ce inseamna sentimente sincere, ganduri curate si trairi intense nu se mai gaseste pe acest pamant!

Acum totul trebuie sa fie comercial, rapid, folositor mintii, nu sufletului, toti vor informatie, fiindca asta cred ei ca insemna putere…

Controversa blogurilor

Am fost blamata pentru ca scriu despre iubire, mi s-a reprosat ca scriu intimitati… am o intrebare cat se poate de retorica: “De cand exprimarea libera despre sentimente si dragoste a devenit o fapta rea sau o expunere in public a intimitaii?”… a, da… am uitat, traim intr-o lume rea, de ce sa ne gandim la lucruri frumoase, noi avem menirea de a ne gandi doar la ceea ce e rau in tara noastra, sa ne ridam fruntea in fiecare minut pentru ca avem conducatori nedemni si coruptie cat cuprinde.

Vinde mai mult tragicul decat frumosul in coltul asta de lume!

Daca ai blog, aricolele nu trebuie sa depaseasca 10 randuri si trebuie sa fie cat mai concise si informative! Aceasta este parerea unora, fara bla bla bla-uri si detalii care ocupa timp si spatiu… timpul inseamna bani pentru ei… reflectati macar 2 minute asupra acestui fapt si incercati sa va dati seama ce inseamna in esenta timpul!

Cuvintele folosite trebuie sa se incadreze in seria neologismelor, cuvintelor seci, fara rezonanta si interpretare, si a englezismelor. Nu incape vorba de figuri de stil (epitete, metafore, comparatii, etc)… de ce sa citim despre “dulcea durere” sau “dansul stelelor” cand putem sa citim despre “o chestiune politica” sau “doctrina unui partid”… gandeste, omule care iti face inima sa vibreze ?… doar aminteste-ti, macar din cand in cand, ca si sufletul tau are nevoie de hrana… tot ceea ce faci, te reprezinta… tot ceea ce simti, te defineste…

Nimic in lumea asta nu doare mai tare decat atunci cand vezi ca nimeni nu mai este atent la micile bucurii ale vietii, ca toti alearga intr-o goana nebuna dupa bani si putere, ca fiecare se gandeste la sine si la cum ar putea sa ajunga mai sus prin injosirea celorlalti!

Nu sunt inca in masura sa critic lumea, dar am dreptul la opinie si nimic, niciodata nu ma va opri sa o exprim liber si fara prejudecati! Cred in schimbare si astept ca ea sa se intample cu fiecare dintre noi!

Suntem inca sub nivelul de a intelege cu adevarat rostul acestor randuri, prea rai pentru a putea schimba ceva in interiorul nostru, prea mandri pentru a accepta ca nu avem dreptate, prea lipsiti de noblete sufleteasca pentru a crede in Dumnezeu, prea limitati pentru lumea in care dorim sa traim, suntem egoisti si urmarim interesele personale ca niste hiene care isi vaneaza prada, am uitat sa daruim iubire si sa ne bucuram atunci cand o primim la randul nostru. Ne nastem, traim, imbatranim si murim tristi!

Acest articol este dedicat unuia din oamenii care conteaza mult pentru mine si despre care n-am vorbit aproape nimanui… a se citi pe un fond muzical (recomandare: Celine Dion - Love does’n ask why), pentru cei curiosi, nu sunt cu el, nu stiu daca am fost vreodata sau daca voi fi… e atat de aproape de mine si totusi atat de departe!

Tu… stii ca niciodata nimeni nu te va iubi asa cum te iubesc eu?

…de fiecare data cand ma gandesc la tine, inima imi salta de bucurie, bate de 100 de ori mai repede… deoarece tu esti un om special, esti omul de care m-am indragostit fara sa imi dau seama, fara sa il cunosc, dar acum te cunosc asa de bine, te-am simtit de nenumarate ori… insa nu asa cum mi-as fi dorit. Nu m-am gandit ca voi putea iubi asa vreodata, atat de intens, atat de profund, atat de sublim… m-ai facut sa vad viata altfel, m-ai facut sa zambesc, mi-ai readus bucuria in suflet, fericirea din zori cand rasare soarele, bucuria de a-ti auzi vocea dimineata cand te trezesti si esti somnoros si morocanos (esti frumos), de a-ti auzi vocea seara inainte sa adormi, sa ma certi pentru ca nu te las in pace, sa ma alinti petru ca sunt cea mai scumpa si cea mai dulce de pe lume, nimeni nu mi-a mai spus-o asa frumos cum ai facut-o tu, nimeni nu m-a iubit atat de mult cum m-ai iubit tu, de fapt pe mine nu m-a iubit nimeni… ai venit ca o minune, iar eu nici macar nu stiam ca tu vei fi alesul, nici macar nu-mi imaginam ca esti un om atat de complet, imi pare rau ca te-am respins si ca nu te-am acceptat din prima clipa, stii tu… asa sunt fetele, se lasa greu … eram o copila, dezorientata si care nu stia ce inseamna viata si iubirea… m-ai convins tu sa visez, mi-ai povestit despre tine, ne-am privit in ochi, nu mai conta nimic, eram decat noi doi si timpul, eram doi oameni care se iubeau, eram doi copii nebuni… tu vorbind despre trairi intense si emotii, iar eu urmandu-te ca o nebuna fara sa privesc in urma, fara sa ma gandesc la nimic altceva, pas cu pas… m-ai facut sa cred in tine, sa fac tot ceea ce spuneai, erai tot Universul meu, nu mai conta nimic… doar tu…
Oh… mi-am amintit de numele tau… ce frumos, m-a fascinat din prima clipa… ti-am mai spus ca esti minunat?

As vrea sa mor in bratele tale, dar pana atunci as vrea sa-ti daruiesc copii, sa-i tii in brate, sa te uiti in ochii lor si sa vezi iubirea noastra!

As vrea sa ma tii de mana si sa-mi spui ca sunt iubita ta, pentru totdeauna! Te vreau! Aceste doua vorbe ucigatoare de femeie, ma chinuie de cand te-am intalnit, in feicare zi, in fiecare noapte, in fiecare clipa! TE VREAU!

P.S.: Articol scris, si mai ales publicat, cu teama…

P.P.S.: Tema de gandire: de ce ne este teama de propriile sentimente???

Later edit: Pentru linistea mea (sufleteasca) daca citesti si te recunosti anunta-ma, putin probabil, dar merita sa incerc!

Niciodata nu voi putea sa imi explic de unde vine acest sentiment ciudat numit “iubire”. Toata lumea alearga dupa iubire si atunci cand o au nu stiu sa o pretuiasca. Oamenii sunt niste fiinte atat de nehotarate si bizare! As vrea sa pot spune ca stiu tot, ca am simtit atat de multe incat nu mai am nevoie de iubire. In fiecare zi ma mint ca nu conteaza atat de mult dragostea si ca ea nu tine de foame, ca nu ar trebui sa ii dedic nici macar 5 minute din zi si ca ar fi mai bine daca as reusi sa traiesc fara ea. Ma intreb oare cat va mai dura minciuna? Cat voi mai rezista? Poate ca toata viata va fi asa, poate ca peste 10 minute viata se va schimba total… poate…

Versurile sunt ale poeziei “Multasteptatei”, una din romantele mele preferate ale lui Ion Minulescu. Vocea este a mea