You are currently browsing the daily archive for februarie 16th, 2008.
Niciodata nu a crezut ca marea nu o va mai iubi…
Ceasul arata ora 10, miercuri… 12 august… soarele straluceste cu putere si imbie la visare. Ea s-a trezit devreme azi, cu nebuna dorinta de a vedea din nou marea… a iesit din scara blocului si a pornit pe stradutele inguste ale orasului… zambea, era fericita, se intalnea cu marea ei iubire, aveau sa se priveasca si azi asa cum o facusera si pana acum… a ajuns pe nisipul galben si fin si a saluat in gand apa, soarele si pescarusii. S-a asezat si a inceput sa-i povesteasca marii cat de dor i-a fost de ea si cat de mult o iubeste. S-a apropiat, a intrat in albastrul infinit, valurile ii mangaiau trupul, soarele ii soptea cat este de adorata, Universul se minuna de cat de multa fericire putea emana acea fata. Statea ore in sir povestindu-i intinderii de apa trairile, emotiile, sentimentele, problemele… marea ii raspundea si o linistea de fiecare data.
Asta se intampla in fiecare zi… adora vara si vara o adora pe ea!
Cand soarele a plecat pentru a-i putea lua locul mireasa noptii, luna… fata a plecat spre casa spunandu-i mari ca se va intoarce si maine si ca se va gandi la ea pana atunci.
Mergea linistita si multumita pe drumul pe care in fiecare zi de vara il facuse de nenumarate ori…
…simti cum o mana ii atinse umarul, tresarind s-a intors repede…
“Iarta-ma! Te-am speriat!” ii spuse el.
Ea statea neclintita privindu-l si neintelegand ce se intampla, era ceva diferit, inexplicabil, nimic din ceea ce simtise pana acum!
“Buna! Eu sunt Liviu!” continua baiatul.
Ea cu vocea aproape pierita il saluta si ii spuse cum o cheama, dupa cateva clipe de ezitare. Era lipsita de tot ceea ce insemna putere… nu putea sa vorbeasca… privea doar ochii necunoscutului!
El: Am vazut ca vii in fiecare zi la plaja… stii eu stau in apropiere… nici nu stiu cum sa-ti spun… nu vreau sa ma intelegi gresit… as vrea sa pot sa vorbesc cu tine intr-o zi… daca vrei… daca poti… … …
Ea: … … … da… cred ca da… nu stiu… aaa… da…
El: Iti multumesc! Imi poti lasa numarul de telefon, te rog frumos ?
Ea: … ..da… 07..aaaa… (fata a realizat ca nu isi mai amintea propriul numar de telefon, oare de ce?gandea atunci…) ..stai o clipa… noteaza acum.. 07********!
El: Cand te pot suna?
Ea: Cand vrei tu! 
…nu ii venea sa creada ca vorbea asa cu un necunoscut.
El: Iti multumesc, inca o data!
Ea: Pentru nimic! Pa!Pa!
El: Pe curand!
Plecara amandoi, fiecare gandind la ceea ce va urma.
Ea era inca socata de privirea patrunzatoate a baiatului, nu stia ce se intampla, nu potea sa defineasca ceea ce simtea, era ceva puternic, profund, tulburator. Prevestea aceasta stare ceva rau… ?
El mergea fericit spre casa, multumit de ceea ce se intamplase, nici lui nu ii venea sa creada cum de a avut curajul sa vorbeasca cu EA! …ajunse in camera lui si nu putea sta intr-un loc… nu stia ce sa faca, nu stia daca e bine sa o sune acum sau mai tarziu… ii era teama de refuzul ei.
Ea urca scarile blocului si ajunse in fata usii apartamentului, deschise si intra… starea de neliniste nu disparuse inca…
20:10… sunetul strident al soneriei telefonului o facu sa tresara de pe fotoliul unde statea citind una din poeziile sale preferate… primul care i-a aparut in minte a fost Liviu… oare el este? raspunse…
Ea: Alo! …
El: Buna! Sunt Liviu! Te-am deranjat?
Ea: Nu!
El: Stii… ma gandeam… poate ai vrea sa iesi la o plimbare…
Ea: Sigur!
“Oare de ce am raspuns asa repede?de ce am acceptat asa de repede?de ce ma comport asa cu el?de ce fac lucruri pe care nu credeam ca am sa le pot face vreodata?” intrebarile i se derulau cu viteza in minte…
El: Bine, atunci ne intalnim in parcul de langa muzeu, intr-o jumatate de ora?
Ea: De acord!
Inchisera amandoi si ramasera cateva secunde nemiscati si uimiti de ceea ce se intampla!
Mergea incet spre parc… apropiindu-se il zari si simti cum inima a inceput sa-i bata din ce in ce mai repede!
Seara a fost minunata… au ramas impreuna…
Si acum va asteptati sa va spun ca au trait fericiti pana la adanci batraneti, ei bine viata nu are tot timpul “Happy end-uri”…
Zilele treceau iar fata uitase de mare… intotdeauna cand ar fi vrut sa mearga pe plaja ceva se intampla, el era acum mai important, un alt fel de iubire ii intrase in suflet!
Vara a trecut… frunzele pomilor au inceput sa se scuture…
Iubirea lor crestea odata cu sentimentul de vinovatie pentru renuntarea la intalirile cu infinitul albastru al marii…
Ceva o oprea sa mearga sa vada vasta intindere de apa, o forta superioara ei o tinea legata de zbuciumul orasului, drumurile ei nu mai duceau spre plaja, mereu era in alt loc decat langa pescarusi!
12 septembrie… o ploaie se abatu peste cladirile posomorate ale orasului… ea privea picaturile ce se scurgeau pe fereastra… a simtit o dorinta nebuna de a fugi sa imbratiseze marea si sa-i ceara iertare pentru ca a abandonat-o atata vreme!
Alerga prin ploaia ce cadea necontenit… ajunse pe nisip prabusindu-se obosita… lacrimile nu i se distingeau pe obraji din cauza picaturilor de ploaie…
Iarta-ma!!! a strigat privind marea…
Dar marea nu ii raspunse, era tulbure, agitata… cea care altadata o asculta, o linistea si ii mangaia trupul, acum nu o mai cunostea… soarele nu mai stralucea, cerul senin de altadata era acum negru de norii grei, pescarusii disparusera si ei!
Iarta, iarta, iarta! striga fara incetare fata… vreau sa imi atingi trupul iar, vreau sa fiu din nou fericita privind spre tine…
Intra in apa agitata si incerca sa inoate… insa valurile erau atat de puternice… se avanta mult in larg… obosise… “Iarta-ma!”… spunea neincetat in gand…
Nu a mai putut lupta cu valurile…
Si marea a luat-o la ea… poate acesta a fost pretul pe care a trebuit sa-l plateasca pentru a fi iertata!
Azi… am mai vazut o fata singura pe plaja…
* *
*
Au avut de comentat: