You are currently browsing the monthly archive for februarie 2008.
DeBlog se face vinovat de leapsa pe care am primit-o… trebuie sa spun ce mananc…
Dimineata nu prea mananc pentru ca nu am suficient timp, telefonul suna la 06:30, il inchid si ma trezesc la 07:20 de cele mai multe ori 
… in orele de “studiu” de la 8 la 14 mananc tot ceea ce gasesc la magazinul scolii, adica tot ceea ce este contraindicat si cauzeaza cancer 
(in general chipsuri, care nu lipsesc nici acasa, fiindca nu prea trece o zi fara sa nu ma hranesc cu asa ceva… Da, stiu, voi muri! ). Masa de pranz este obligatorie (altfel ma arunca mama pe geam) constand in variatele preparate ale celei care mi-a dat viata. Seara nu prea mananc, nu pentru ca as tine cura de slabire, departe gandul acesta de mine, dar nu prea imi este foame. De retinut ca nu pot trai fara cola.
Cam asta este cu hrana mea… nu pare a fi un regim sanatos, dar pana la urma toti suntem datori cu o moarte! (fie ca vine mai tarziu sau mai devreme!)
Cum? … pai uite asa:
“Poliţiştii comunitari din Timişoara urmează cursuri de balet pentru a putea dirija mai bine circulaţia din oraş.
Agenţii de circulaţi primesc ajutor pentru decongestionarea şi fluidizarea traficului, potrivit Legii 371/2004, de la poliţiştii comunitari.
Ca să facă faţă cum se cuvine, poliţiştii comunitari din Timişoara au fost trimişi să urmeze cursurile unor profesori de balet de la Colegiul Naţional de Artă „Ion Vidu“.
Lecţiile au debutat pe scena Filarmonicii de Stat „Banatul“, pentru că managerul instituţiei este cel care i-a pus pe agenţii de poliţie în legătură cu balerinii.
„Să fie prezenţe agreabile“
„Am gândit acest concept pentru că e vorba de graţia pe care agenţii poliţiei comunitare trebuie să şi-o însuşească. Şi numai baletul le-o poate oferi. Ei trebuie să înveţe din start toate mişcările de coordonare a traficului şi să fie, în acelaşi timp, prezenţe agreabile în trafic“, ne-a declarat Dorel Cojan, directorul executiv al Poliţiei Comunitare Timişoara.
Sorin Bătică a fost, timp de 27 de ani, balerin la Opera Română din Timişoara. Adina Gheorghiu a fost balerina solistă a Operei. Timp de o lună, de două ori pe săptămână, amândoi îi vor învăţa pe poliţiştii timişoreni să se mişte cu graţie.
Balerinul care a predat ieri prima lecţie mărturiseşte că o face benevol, ca un gest de prietenie pentru directorul filarmonicii. El ştie că un agent de circulaţie din Spania a fost premiat pentru graţia cu care dirijează traficul. „De ce nu s-ar putea ca şi agenţii comunitari de la noi să fie la fel de manieraţi când trag vreun şofer contravenient pe dreapta?“, se întreabă el.
Sorin Bătică îşi aminteşte că şi pe vremea comuniştilor aveau loc astfel de lecţii, dar numai pentru femei. „Prin anii ’80, când în Miliţie au fost angajate primele femei la Rutieră, s-a apelat la balerini, pentru a le învăţa graţia. Lecţiile de balet sunt benefice: agenţii rutieri n-au de unde şti mişcarea graţioasă; decât să apară cu mişcări robotizate în interesecţii, mai bine să ia lecţii de la noi“, spune balerinul. El le-a promis agenţilor că, după primele patru-cinci şedinţe, le va pune şi muzică elevilor în uniformă, pentru a-i familiariza şi cu ritmul.„Vom avea şi eleganţă“
Sorin Bătică a fost, timp de 27 de ani, balerin la Opera Română din Timişoara. Adina Gheorghiu a fost balerina solistă a Operei. Timp de o lună, de două ori pe săptămână, amândoi îi vor învăţa pe poliţiştii timişoreni să se mişte cu graţie.
Balerinul care a predat ieri prima lecţie mărturiseşte că o face benevol, ca un gest de prietenie pentru directorul filarmonicii. El ştie că un agent de circulaţie din Spania a fost premiat pentru graţia cu care dirijează traficul. „De ce nu s-ar putea ca şi agenţii comunitari de la noi să fie la fel de manieraţi când trag vreun şofer contravenient pe dreapta?“, se întreabă el.
Sorin Bătică îşi aminteşte că şi pe vremea comuniştilor aveau loc astfel de lecţii, dar numai pentru femei. „Prin anii ’80, când în Miliţie au fost angajate primele femei la Rutieră, s-a apelat la balerini, pentru a le învăţa graţia. Lecţiile de balet sunt benefice: agenţii rutieri n-au de unde şti mişcarea graţioasă; decât să apară cu mişcări robotizate în interesecţii, mai bine să ia lecţii de la noi“, spune balerinul. El le-a promis agenţilor că, după primele patru-cinci şedinţe, le va pune şi muzică elevilor în uniformă, pentru a-i familiariza şi cu ritmul.„Vom avea şi eleganţă“
Unul dintre aceştia, agentul Ciprian Lascu, se consideră norocos că a intrat în acest program, împreună cu 19 colegi: „Când eram elev am mers cu clasa la spectacole de balet. Niciodată nu mi-am imaginat că voi lua ore de la un balerin. Sunt foarte încântat că pot învăţa. Avem nevoie de aceste lecţii pentru că e un domeniu nou şi sperăm că vom învăţa cât mai repede mişcările de dirijare a traficului. Iar cu ajutorul profesorului de balet vom avea şi eleganţă“, ne-a declarat el.”
Sursa: Evenimentul zilei
Daca pana acum politisitii erau enervanti si fara pic de gratie, acum vom asista la un adevarat spectacol in intersectie.
Ma intreb de ce tocmai acum cand am inceput eu scoala de soferi s-au apucat “militienii” de balet… hmmm… oare stiau cat de mult imi displac, cat ii urasc si cat de dizgratiosi mi se par?… da sunt sigura ca s-au gandit ca nu ma voi putea intalni cu ei pe drumurile publice fara sa nu imi provoace o senzatie de greata, asa ca au luat masuri si au inceput lectiile de balet! )
Sa va spun un secret domnilor politisti, cu toate lectiile dumneavoastra de balet nu o sa aveti gratie niciodata!
Vad in fiecare zi franturi de viata si nu pot sa merg mai departe fara sa ma gandesc daca ceva se poate schimba in bine… daca pot face in asa fel incat sa inteleg ipocrizia si falsitatea, sa le accept ca parte din existenta, sa vad binele din rau si sa culeg picaturile de suferinta pentru a umple un pahar cu fericire…
Cum pot ei sa minta atat de mult, asa incat esenta minciunii iti ajunge pana in cel mai adanc loc din fiinta ta? Incepi sa crezi in imposibil, incepi sa visezi la tot ceea ce nu ai indraznit pana acum, sa zbori fara aripi, sa plangi cu lacrimi dulci, sa razi fara durere…
Dupa ce prefacatoria ajunge la apogeu, iti dai seama ca nu prea se leaga ceea ce spun cu ceea ce fac… “te iubesc, dar nu acum!” sau “mi-e dor de tine, dar nu vreau sa te vad!” …si la un moment dat nici ei nu mai pot sustine cu atata patima inselatoria. Sunt oameni, obosesc… incearca sa mascheze adevaratele sentimente cat mai mult timp, sa prelungeasca agonia, sa faca suferinta mult mai apasatoare, dar atunci cand clacheaza nu isi asuma nici o responsabilitate, nimic din ce au spus nu poate fi condamnat, “fiinta umana e schimbatoare, pur si simplu nu te mai iubesc, cred ca nu te-am iubit niciodata, ai fost o scurta obsesie!” …iar ele sunt naucite de ceea ce aud, lacrimile fac conturul ochilor si ingheata acolo… nu mai au puterea sa coboare pe obraz fiindca nu stiu daca merita…
Si in mintea lor se vor derula toate momentele in care au fost “adorate, iubite, indragite”, exact ca un film, inchid ochii si ii vad chipul, ii aud vocea, nu stiu daca este realitate sau vis, nu-si pot imagina atata ipocrizie adunata intr-o singura persoana, nu vor sa accepte ceea ce li s-a confirmat.
Trec ore intregi si ele vizioneaza acelasi film, mereu si mereu… pelicula este din ce in ce mai agasanta, nu isi pot indrepta atentia spre nimic altceva.
Zilele ce vin sunt mult prea lungi pentru a putea fi traite, mult prea triste pentru a le putea simti, indiferenta incepe sa devina insuportabila pentru cineva care simte o durere amplificata.
Ei… ei au o existenta detasata de cea a “sexului slab”, pentru o secunda le apare chipul “printesei” de altadata in minte, un zambet fad li se zareste pe fata si merg mai departe.
A trecut multa vreme… ele inca privesc inapoi si isi fac procese de constiinta (inutile), ei se cred invingatori: “in lumea asta exista 2 tipuri de persoane: eu si persoane care si-ar dor sa fie ca mine!” repeta asta in fiecare clipa pentru a-si demonstra cat de “buni” sunt, cat de mandrii de ceea ce au realizat, cum au stiut sa se joace cu vorbele pentru a risipi bucatele de suflet in patru zari.
Vietile se continua anost… fiecare merge pe un alt drum ghidat de alte principii si idei, fiecare crede ca ceea ce face este bine si ca nimeni nu poate reusi sa ajunga asa sus ca ele/ei.
Unde au ramas lacrimile? Cine a auzit framantarile interioare ale ambelor parti implicate in jocul banal al iubirii? Cand vor stii ele ceea ce a fost adevarat si ce nu? Oare chiar au fost minciuni, sau lipsa de curaj pentru a admite ca in fata unui sentiment atat de greu de descris in cuvinte ei devin slabi si vulnerabili?
Spera in tot ceea ce se poate spera, pentru ca viata insasi este o speranta!
Modul in care un om isi accepta destinul este mai important decat insusi destinul sau.
Cea mai mare fericire, dupa aceea de a iubi, e sa-ti marturisesti iubirea.
Invata-ma sa beau!
Invata-ma setea!
Invata-ma sa ma-nfrupt!
Invata-ma foamea!
Invata-ma sa iert!
Invata-ma mila!
Invata-ma sa iubesc!
Invata-ma arderea!
Invata-ma sa ard!
Invata-ma patima!
Invata-ma sa mor!
Invata-ma viata!
Invata-ma TOTUL sau NIMIC!
Niciodata nu a crezut ca marea nu o va mai iubi…
Ceasul arata ora 10, miercuri… 12 august… soarele straluceste cu putere si imbie la visare. Ea s-a trezit devreme azi, cu nebuna dorinta de a vedea din nou marea… a iesit din scara blocului si a pornit pe stradutele inguste ale orasului… zambea, era fericita, se intalnea cu marea ei iubire, aveau sa se priveasca si azi asa cum o facusera si pana acum… a ajuns pe nisipul galben si fin si a saluat in gand apa, soarele si pescarusii. S-a asezat si a inceput sa-i povesteasca marii cat de dor i-a fost de ea si cat de mult o iubeste. S-a apropiat, a intrat in albastrul infinit, valurile ii mangaiau trupul, soarele ii soptea cat este de adorata, Universul se minuna de cat de multa fericire putea emana acea fata. Statea ore in sir povestindu-i intinderii de apa trairile, emotiile, sentimentele, problemele… marea ii raspundea si o linistea de fiecare data.
Asta se intampla in fiecare zi… adora vara si vara o adora pe ea!
Cand soarele a plecat pentru a-i putea lua locul mireasa noptii, luna… fata a plecat spre casa spunandu-i mari ca se va intoarce si maine si ca se va gandi la ea pana atunci.
Mergea linistita si multumita pe drumul pe care in fiecare zi de vara il facuse de nenumarate ori…
…simti cum o mana ii atinse umarul, tresarind s-a intors repede…
“Iarta-ma! Te-am speriat!” ii spuse el.
Ea statea neclintita privindu-l si neintelegand ce se intampla, era ceva diferit, inexplicabil, nimic din ceea ce simtise pana acum!
“Buna! Eu sunt Liviu!” continua baiatul.
Ea cu vocea aproape pierita il saluta si ii spuse cum o cheama, dupa cateva clipe de ezitare. Era lipsita de tot ceea ce insemna putere… nu putea sa vorbeasca… privea doar ochii necunoscutului!
El: Am vazut ca vii in fiecare zi la plaja… stii eu stau in apropiere… nici nu stiu cum sa-ti spun… nu vreau sa ma intelegi gresit… as vrea sa pot sa vorbesc cu tine intr-o zi… daca vrei… daca poti… … …
Ea: … … … da… cred ca da… nu stiu… aaa… da…
El: Iti multumesc! Imi poti lasa numarul de telefon, te rog frumos ?
Ea: … ..da… 07..aaaa… (fata a realizat ca nu isi mai amintea propriul numar de telefon, oare de ce?gandea atunci…) ..stai o clipa… noteaza acum.. 07********!
El: Cand te pot suna?
Ea: Cand vrei tu! …nu ii venea sa creada ca vorbea asa cu un necunoscut.
El: Iti multumesc, inca o data!
Ea: Pentru nimic! Pa!Pa!
El: Pe curand!
Plecara amandoi, fiecare gandind la ceea ce va urma.
Ea era inca socata de privirea patrunzatoate a baiatului, nu stia ce se intampla, nu potea sa defineasca ceea ce simtea, era ceva puternic, profund, tulburator. Prevestea aceasta stare ceva rau… ?
El mergea fericit spre casa, multumit de ceea ce se intamplase, nici lui nu ii venea sa creada cum de a avut curajul sa vorbeasca cu EA! …ajunse in camera lui si nu putea sta intr-un loc… nu stia ce sa faca, nu stia daca e bine sa o sune acum sau mai tarziu… ii era teama de refuzul ei.
Ea urca scarile blocului si ajunse in fata usii apartamentului, deschise si intra… starea de neliniste nu disparuse inca…
20:10… sunetul strident al soneriei telefonului o facu sa tresara de pe fotoliul unde statea citind una din poeziile sale preferate… primul care i-a aparut in minte a fost Liviu… oare el este? raspunse…
Ea: Alo! …
El: Buna! Sunt Liviu! Te-am deranjat?
Ea: Nu!
El: Stii… ma gandeam… poate ai vrea sa iesi la o plimbare…
Ea: Sigur!
“Oare de ce am raspuns asa repede?de ce am acceptat asa de repede?de ce ma comport asa cu el?de ce fac lucruri pe care nu credeam ca am sa le pot face vreodata?” intrebarile i se derulau cu viteza in minte…
El: Bine, atunci ne intalnim in parcul de langa muzeu, intr-o jumatate de ora?
Ea: De acord!
Inchisera amandoi si ramasera cateva secunde nemiscati si uimiti de ceea ce se intampla!
Mergea incet spre parc… apropiindu-se il zari si simti cum inima a inceput sa-i bata din ce in ce mai repede!
Seara a fost minunata… au ramas impreuna…
Si acum va asteptati sa va spun ca au trait fericiti pana la adanci batraneti, ei bine viata nu are tot timpul “Happy end-uri”…
Zilele treceau iar fata uitase de mare… intotdeauna cand ar fi vrut sa mearga pe plaja ceva se intampla, el era acum mai important, un alt fel de iubire ii intrase in suflet!
Vara a trecut… frunzele pomilor au inceput sa se scuture…
Iubirea lor crestea odata cu sentimentul de vinovatie pentru renuntarea la intalirile cu infinitul albastru al marii…
Ceva o oprea sa mearga sa vada vasta intindere de apa, o forta superioara ei o tinea legata de zbuciumul orasului, drumurile ei nu mai duceau spre plaja, mereu era in alt loc decat langa pescarusi!
12 septembrie… o ploaie se abatu peste cladirile posomorate ale orasului… ea privea picaturile ce se scurgeau pe fereastra… a simtit o dorinta nebuna de a fugi sa imbratiseze marea si sa-i ceara iertare pentru ca a abandonat-o atata vreme!
Alerga prin ploaia ce cadea necontenit… ajunse pe nisip prabusindu-se obosita… lacrimile nu i se distingeau pe obraji din cauza picaturilor de ploaie…
Iarta-ma!!! a strigat privind marea…
Dar marea nu ii raspunse, era tulbure, agitata… cea care altadata o asculta, o linistea si ii mangaia trupul, acum nu o mai cunostea… soarele nu mai stralucea, cerul senin de altadata era acum negru de norii grei, pescarusii disparusera si ei!
Iarta, iarta, iarta! striga fara incetare fata… vreau sa imi atingi trupul iar, vreau sa fiu din nou fericita privind spre tine…
Intra in apa agitata si incerca sa inoate… insa valurile erau atat de puternice… se avanta mult in larg… obosise… “Iarta-ma!”… spunea neincetat in gand…
Nu a mai putut lupta cu valurile…
Si marea a luat-o la ea… poate acesta a fost pretul pe care a trebuit sa-l plateasca pentru a fi iertata!
Azi… am mai vazut o fata singura pe plaja…
* *
*
Nu voi scrie despre “minunata” zi de Valentine’s Day (sau “Valentine’s Gay” cum spunea DeBlog 
)… sunt prea ingretosata de tot ce am vazut azi, inca de cand am iesit din scara blocului… prea mult roz, prea putin original, prea multe flori pentru o zi… prea multa IPOCRIZIE!!!
Din seria “These are terms people used to find your blog”…
Cineva a ajuns la mine pe blog cautand “ma gandeam sa mor”… sa fiu sincera, prima data am zambit … apoi m-am intrebat ce a facut oare respectiva persoana dupa ce a citit ceea ce se gaseste aici… s-a omorat?…a renuntat?… sa ma uit la stirile de la ora17:00, poate una din stiri va fi: “Azi o persoana din localitatea X s-a aruncat de la etajul 10/s-a spanzurat/s-a otravit/s-a impuscat etc… (variantele sunt nenumarate ) lasand un bilet de adio. In bilet scria: “Navigand aiurea pe net m-am gandit sa mor imediat dupa ce am citit un articol de pe blogul unei fete (www.andreea02.wordpress.com). Viata este prea cruda si nu mai merita sa traiesc pentru nimic!” … si sa vezi cum ma trezesc cu politia la usa ca am omorat omul… ) Sper sa se fi razgandit!!!
Altcineva a ajuns aici cautand “ce faci cand te crezi urat?”… iti spun eu… “te gandesti sa mori“!!! ) dar nu ma amesteca pe mine in povestea ta tragica…
Ok… gata cu gluma… daca cei ce au cautat ceea ce am scris mai sus vor reveni si vor citi acest articol, vreau sa stie ca “este un pamflet si trebuie tratat ca atare!”
Enjoy it!
P.S.: Multumesc “Voltaj” pentru versuri… multumesc google pentru poze (si mie, deoarece ma aflu si eu pe acolo )… ideea a fost a mea, nu-i mare lucru dar am facut-o cu drag!
De la DeBlog…
Cat timp acorzi internetului?
2 ore pe zi… daca am timp poate mai mult…
Cel mai interesant blog pe care-l citesti?
Hmmm… fiecare blog este interesant in felul sau… fiecare blog din blogroll are ceva care ma atrage
Da mai departe la 5 bloggeri
Mai departe la Ana, Andrei, Eloa, Blogul cotidian, Kalex.
Aceasta este una din zilele cand nimic nu-mi merge bine… toate sunt cu susul in jos si Universul conspira impotriva mea!
M-am trezit si am realizat ca e ultima zi de vacanta, primul gand a fost: “VREAU SA MOR!!!”, n-am avut noroc… m-am dat jos din pat la 12 si ceva si am apasat cu degetul mare de la piciorul drept butonul unitatii centrale… dupa cateva minute eram pe mess anuntandu-mi colegii ca e ULTIMA zi de VACANTA (nu ca ei n-ar fi stiut, dar ma gandeam sa le stric si lor ziua) 
(, urat din partea mea… “Schimba starea de spirit repede ca ai inceput sa gandesti negativ si sa faci fapte rele!!!”… mda… constiinta nu a fost destul de puternica sa ma convinga de data asta… trist! ce dragut!
Sunt singura acasa… bun… ai mei se intorc diseara… asa ca “winamp rullz”…muzica pana la moarte => vecini terorizai (lasa ca si ei m-au terorizat pe mine, fiindca azi, duminica, la 8 dimineata daramau blocul, macar eu pun muzica buna!!! aviz celor de la parter, unde rasuna manelele in fiecare zi X-( ~X( muriti in chinuri!)
Dupa conferinta de pe mess… hai sa vad ce s-a mai intamplat in blogosfera… mai citesc cate un articol interesant… mai gasesc niste idei bunicele… mi s-a facut foame… merg in bucatarie in cautarea hranei… gasesc hrana, o devorez si ma intorc la vesnicul PC…
Gata il inchid… maine am meditatie la chimie si ar fi bine sa imi arunc si eu un ochi pe teorie si sa rezolv si niste probleme daca se poate…
L-am inchis… ma uit pe birou… un maldar de carti de biologie si chimie, gandesc: “Trebuie sa fac ordine… dupa care sa ma apuc de invatat!” … mai bine nu gandeam (…
Stau cateva minute pe marginea patului si reflectez… imi vin niste idei dragute… vreau sa scriu… dar ceva ma opreste… o voce a inceput sa tipe la mine, sa zbiere in ultimul hal: “Cine te crezi tu draga??? Geniu sau ce??? Vrei sa pui pe hartie trei propozitii si gata te crezi mare scriitoare???” … Ma uit in oglinga… oare are dreptate vocea? …renunt la scris… insa imi pastrez ideile in minte.
Aprind din nou blestematul de calculator… pana se aprinde pun mana si scriu un mesaj… “Mi-e dor de tine!” … prea lasa sa il trimit… renunt!
New comment on “As vrea”… il citesc si multumesc celui care mi l-a adresat pentru aprecieri…
Am vazut prin multimea de carti de pe biroul meu o punga cu seminte … let’s eat! … nu stiu cum fac si o scap din mana… jumatate din ea ajunge pe parchet… din nou nervi!!!
Si iata-ma inconjurata de seminte cum stau si scriu articolul acesta, care sunt sigura ca nu va interesa pe nimeni, dar imi face mie bine sa-l scriu. (punct)
Aaaaa… inca ceva… trebuie sa restartez Pc-ul ca nu imi merge winamp-ul acum… so am scris fara muzica… ceea ce ma deprima si mai tare!!! Acum am s-o fac!
Va las cu bine si poate ziua se va termina bine, daca a inceput prost! Inca sper intr-o minune…
P.S.: nu mai spera! minunile nu exista! iar ma contrazic singura!
P.P.S.: Articol scris de un om atins de dementza!
Just a crazy girl…
Au avut de comentat: